SUA au apelat la variate soluţii pentru a asigura securitatea regională. Politica Washingtonului din cel de al optulea deceniu al secolului trecut, bazată pe doi pilieri gemeni, a făcut ca SUA să se bazeze pe Arabia Saudită şi Iran. Abordarea SUA de tipul echilibrului de putere din penultimul deceniu al secolului trecut a întărit Irakul, în faţa unui Iran revoluţionar. În ultimul deceniu al secolului trecut, îngrădirea duală practicată de Washington a dorit să izoleze atât Irakul, cât şi Iranul, în acelaşi timp. Iar abordarea SUA din 2003 a condus în final la intervenţia şi invazia nemijlocită din Irak.

Dar niciuna dintre aceste abordări nu a reuşit să ofere regiunii perspectiva unui mediu de securitate mai bun. Fiecare dintre aceste politici a furnizat seminţele următoarei crize.

Dintr-o perspectivă americană, situaţia a devenit la fel de imposibil de menţinut, având în vedere că armata SUA s-a trezit că trebuie să poarte pe umeri o povară din ce în ce mai grea într-un moment când rolul său militar şi politic devenise ţinta frustrărilor şi terorismului în plan regional. După opt ani de politici unilaterale ale administraţiei Bush şi în contextul crizei financiare care a început recent în SUA, îmi este clar că Statele Unite reprezintă, în aceeaşi măsură, atât o problemă, cât şi o soluţie pentru aspectele regionale.

Toate acestea sugerează o redirecţionare la nivelul modului în care ţările arabe ale Golfului ar trebui să-şi privească propria securitate. Desigur, relaţia dintre SUA şi statele GCC este în continuare puternică. Având în vedere motivele lor proprii de îngrijorare foarte reale în domeniul securităţii, guvernele GCC nu-şi pot permite să-şi întrerupă brusc legăturile lor şi să caute aranjamente de securitate alternative.

Cu toate acestea, se produce o reorientare care conduce deja la o internaţionalizare sporită a Golfului şi care include o implicare crescută a puterilor din Europa şi Asia, pe lângă re-reorientarea interesului statelor arabe din Golf în privinţa locului lor în sistemul internaţional şi a rolului jucat de Statele Unite în acest context.

Ideea şi concepţia Iniţiativei de Cooperare de la Istanbul (ICI), precum şi aplicarea sa pentru regiunea Golfului trebuie plasate în cadrul acestei dezbateri generale. Când NATO a lansat această iniţiativă pentru regiune, în contextul Summit-ului de la Istanbul din 2004, ideea şi concepţia de la baza acesteia au fost deseori descrise ca prea vagi sau prea ambiţioase.

Pe de o parte, ICI a fost percepută ca o schemă amplă care urma să rezolve toate problemele asociate prezenţei SUA şi care urma să ofere în acelaşi timp statelor GCC securitatea solicitată de acestea pentru a-şi asigura longevitatea şi stabilitatea lor.

Pe de altă parte, alţii au susţinut că ICI nu reprezenta decât o prezenţă a SUA în „blană de oaie” şi că ICI nu oferea în mod necesar ceea ce cerea regiunea.

Cel mai important, acesteia îi lipsea o concepţie multilateralistă, în sensul că, deşi NATO abordase regiunea ca o organizaţie multilaterală, ICI era, în esenţă, un program bilateral, aplicat statelor GCC în mod individual.

În lumina faptului că dilema de securitate a Golfului rămâne nerezolvată, că statele GCC continuă să se confrunte cu provocările îngemănate generate de un Iran ameninţător şi un Irak instabil şi că recenta agitaţie care a subliniat interdependenţa dintre GCC şi restul lumii, ICI trebuie reanalizată pentru a înţelege mai bine în ce constă adevărata sa valoare.

Acest lucru implică iniţial o evaluare a modului prin care, în loc ca ICI să fie privită drept ceva dubios şi umplut cu deziderate ulterioare, această iniţiativă să devină un prim pas al unei relaţii evolutive bazate pe o cooperare mai bună şi profundă.

ICI nu reprezintă soluţia care trebuie aplicată în mod automat la dilemele regionale de securitate ale Golfului - dar nici nu s-a intenţionat vreodată acest lucru.

Ea este mai curând o parte a unui proces gradual care poate să evidenţieze posibile arii de cooperare şi să permită stabilirea unor arii de interes comun şi a unor obiective comune. În final, ICI oferă ceea ce ţările beneficiare doresc ca ea să ofere şi statele GCC sunt cele care vor decide ce doresc să primească din partea NATO.

Mai importantă este conştientizarea sporită a faptului că ICI reprezintă un mecanism prin care statele GCC pot vedea că îngrijorările lor în domeniul securităţii primesc cel mai adecvat tratament şi că, în acest caz, ţările GCC trebuie să-şi întărească relaţiile cu NATO.

În ceea ce priveşte securitatea Golfului, China, Rusia, India şi alte state asiatice nu reprezintă alternative şi nu pot fi considerate drept înlocuitori ai SUA în regiune. Deşi rolul militar al Washingtonului în regiune este însoţit de propriile sale probleme şi complicaţii, acesta rămâne o parte integrantă a asigurării independenţei şi suveranităţii statelor GCC într-o vecinătate periculoasă şi impredictibilă.

În acelaşi timp, sub o nouă administraţie americană, Washingtonul s-ar putea atât să adopte din ce în ce mai mult o poziţie în care, datorită presiunilor interne sau unor motive de ordin financiar, să decidă să-şi reducă prezenţa militară în întreaga regiune a Golfului, cât şi să înceapă să-şi internaţionalizeze prezenţa în Irak. În aceste condiţii, relaţiile mai strânse între NATO şi GCC devin o alternativă viabilă, care poate să ofere regiunii stabilitatea solicitată şi să menţină, în acelaşi timp, conexiunile cu necesara prezenţă a SUA.

Mai mult chiar, ICI este platforma corespunzătoare pentru întărirea cooperării şi a coordonării regionale.

Drept urmare, este timpul ca statele GCC să transmită Alianţei un semnal puternic în privinţa dorinţei lor de a realiza o cooperare aprofundată şi extinsă sub egida ICI.

Şi, deşi, Arabia Saudită şi Omanul nu au aderat până în prezent la ICI, un astfel de curs nou ar putea să grăbească evoluţiile şi să accelereze procesul la care acestea s-ar putea gândi să adere.

Sursa: NATO Review