Pentru Republica Moldova, Summit-ul NATO de la Bucureşti a însemnat recunoaşterea repetată pe plan internaţional a problematicii transnistrene. Deşi nu s-a acordat prea multă atenţie subiectului dat, în Declaraţia finală s-a menţionat faptul că statele membre NATO sprijină integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova şi vor sprijini eforturile de soluţionare paşnică a conflictului pornind de la aceste principii.

În prezent NATO nu se implică activ în soluţionarea problematicii transnistrene din motive atât politice, cât şi strategice. Invocarea permanentă a statutului de neutralitate al Republicii Moldova atenuează implicarea directă a Alianţei în stabilirea securităţii în zona dată. Pe de altă parte, intervin şi interesele Rusiei în regiune. La momentul de faţă, Alianţa are un interes strategic mai mare în Balcani ceea limitează implicarea ei în soluţionarea problematicii transnistrene. Alianţa este conştientă de faptul că o confruntare cu Rusia privind mai multe aspecte nu va duce la rezultate favorabile pentru niciuna dintre părţi, aşa că se fac unele concesii care au drept scop menţinerea echilibrului internaţional. Deşi Republica Moldova este în imediata vecinătate a Alianţei, acesta nu este un motiv solid pentru o implicare activă, mai ales dacă luăm în consideraţie faptul că statul se confruntă cu o instabilitate şi lipsă de politică de securitate coerentă.

Cu toate acestea, Declaraţia Summit-ului de la Bucureşti include o reafirmare a angajamentelor Alianţei faţă de Tratatul FACE. Au fost făcute şi nişte propuneri reciproc acceptabile pentru părţi care ar contribui la îndeplinirea de către Rusia a angajamentelor luate faţă de Moldova, Rusia menţionând probabilitatea revenirii ei în Tratatul FACE. Respectarea acestora ar reprezenta o reducere nesemnificatică a influenţei Rusiei în zonă, dar totuşi un pas înainte.

Politica NATO se poate reduce la următoarea expresie „ceea ce nu am reuşit astăzi, vom reuşi mâine”. Exact aceeaşi situaţie este valabilă şi pentru Ucraina şi Georgia. În cadrul reuniunii Comisiei NATO-Ucraina, aliaţii au făcut o declaraţie fermă privind viitorul statut de membru al Georgiei şi Ucrainei, neexplicând motivele pentru care nu le-au fost făcute invitaţiile, motive după mine destul de evidente. În primul rând, Ucraina şi mai puţin Georgia nu împărtăşesc în totalitate valorile euro-atlantice, valori care trebuie acceptate nu doar pe foaie dar şi în practică. Aderarea Ucraina este un deziderat strategic pentru Alianţă, dar instabilitatea politică şi situaţia social-economică reprezintă totuşi un risc care nu merită asumat. De altfel, ele reprezintă interes şi pentru Federaţia Rusă, care prin prezenţa sa la Summit, şi-a declarat deschis nemulţumirea referitor la extinderea Alianţei şi acceptarea de noi membri, declaraţie ce dă dovadă de conştientizare a încrederii în propriile puteri şi interese. Intrând în rolul de lider, Putin nu a putut rata şansa de a lua cuvânt în faţa jurnaliştilor şi de a expune poziţia Rusiei faţă de subiectele discutate, specificând faptul ca aderarea Ucrainei şi Gergiei la NATO va fi percepută drept o ameninţare directă la adresa securităţii Federaţiei Ruse. Această ieşire în rampă a lui Putin, nu a fost decât o preîntâmpinare adresată membrilor NATO despre intenţia Rusiei de a nu ceda atât de uşor spaţii din zona sa de securitate.

Extinderea Alianţei reprezintă un pericol pentru Rusia, care în ultimii ani şi-a extins influenţa asupra subiectelor ce domină agenda internaţională. Dorinţa de a reveni la statutul de mare putere, cum era URSS-ul, o face să devină tot mai agresivă şi mai dominantă în realizarea politicii sale externe.

Aderarea Ucrainei şi Georgiei ar însemna pierderea unor poziţii şi sfere de influenţă foarte importante. Declaraţia lui Putin privind faptul că nu vede nicio posibilitate de începere a unui nou război rece este pe cat de banală, pe atât de justificată. Rusia nu are acum puterea de a face faţă unui război rece, iar în ceea ce priveste Alianţa, este o mişcare strategică, ea nu doreste o destabilizare a securităţii europene, fiind conştientă de faptul ca Rusia este „o punte strategică” pentru securitate în Europa. Începrea unui război rece ar reprezenta o încordare majoră care ar fi în detrimentul dezvoltării politicii de securitate a Alianţei. Drumul mai lung este întotdeauna unul mai sigur, iar Alianţa şi Rusia sunt conştiente de faptul că cooperarea este mijlocul cel mai eficient pentru realizarea intereselor sale.

Amânarea procesului de aderare a Ucrainei ar însemna pentru Republica Moldova o posibilitate de a-şi formula şi defini poziţiile sale referitoare la statutul Republicii şi principalii vectori ai politii externe fără a fi „luată de val”. Deşi Vladimir Voronin în intervenţia sa a cerut o recunoaştere oficială a statutului de neutralitate, subiectul a fost atenuat, ceea ce este de înţeles. Neutralitatea este mai mult o problemă de ordin intern, care trebuie soluţionată în conformitate cu decizia cetăţenilor, iar pentru asta trebuie să existe mai întâi de toate o campanie de informare solidă, pe care ar trebui să o monitorizeze organizaţile din societatea civilă.

În momentul de faţă, după ce a fost stabilit cursul politicii de securitate internaţională, Republica Moldova ar trebui să depună un efort major în definirea şi consolidarea politicii sale de securitate, astfel ranunţând la politica dublicitară care afectează atât politica internă a statului, cât şi relaţiile cu statele vecine şi structurile euro-atlantice.

 

Sursa: UNIMEDIA