Un comentariu de Vlad Lupan, expert independent

Perspective

TRANSNISTRIA? Problemele legate de soluţionarea conflictului transnistrean se discută de către analiştii şi guvernările din RM de multă vreme. Însă eforturile din 2002 încoace au drept efect o implicare tot mai îndrăzneaţă a Federaţiei Ruse, dar şi un răspuns tot mai puternic din partea societăţii civile şi a partidelor politice din RM. Precum se ştie, după o perioada de răceală în relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol, în februarie 2003 are loc întâlnirea preşedinţilor Voronin şi Putin. Ca urmare a înţelegerilor făcute în cadrul acelei întrevederi, în mai 2003 RM e vizitată de trimisul special al lui Putin, dl Kozak. Acesta urma să facă naveta diplomatică între Chişinău şi Tiraspol în baza unor propuneri elaborate de autorităţile constituţionale ale RM. Astfel, soluţionarea conflictului transnistrean conform unor documente elaborate la Chişinău avea loc deja în 2003. Rezultatul negocierilor ne este cunoscut - apariţia aşa-numitului Memorandum Kozak, conform căruia viitorul european al RM era pus la îndoială de către formula unui stat nefuncţional, la cheremul vetoului separatiştilor transnistreni, cetăţeni loiali ruşi. Nimeni nu se îndoia de faptul că, într-un parlament în care vor fi prezenţi deputaţi transnistreni, aceştia vor vota împotriva integrării europene.

Să vedem ce se întâmplă în 2005-2008. Formatul de negocieri transnistrene rămâne, în linii generale, unul „mort”. Se creează impresia că negocierile directe cu Rusia ar fi mai productive. Conform unei înţelegeri dintre preşedinţii Voronin şi Putin de la Kazan, în 2005, Chişinăul elaborează din nou un „pachet” de documente ce ar lua în considerare dorinţele sau interesele Federaţiei Ruse. Deşi se afirmă că discuţiile cu Moscova nu sunt negocieri, ne vom întreba dacă Rusia este gata să semneze un asemenea pachet de documente fără să intervină în ele. Practica discuţiilor cu Moscova la nivel internaţional, dar şi logica oricăror discuţii pe marginea unor documente, ne spune că o astfel de evoluţie este imposibilă. După cum vedem, există paralele clare între situaţia din 2003 şi cea din 2008. În ambele cazuri Chişinăul vine cu un set preliminar de idei, care sunt ulterior alterate de Rusia. Efectele primei încercări din 2003 pentru integrarea europeană ne sunt cunoscute şi credem că este valabilă următoarea întrebare - sunt oare dorinţele deja exprimate de Federaţia Rusă în 2003, vizavi de soluţionarea conflictului din RM şi viitorul său european, diferite de cele din 2008 sau pe care le va avea în 2009, sau chiar şi mai târziu? Credem că nu este aşa.

NATO? Până nu demult, relaţiile RM cu NATO erau mai puţin legate de integrarea noastră europeană. RM beneficiază de antrenamente şi asistenţă tehnică non-militară în implementarea unor proiecte în domeniul ştiinţei, de lichidare a pesticidelor periculoase, alte proiecte de mediu. Rusia, în contrast, beneficiază în fiecare an de mai multe exerciţi comune cu NATO decât RM. Totuşi, deşi e activ implicată în cooperarea cu NATO, Rusia descurajează o conlucrare strânsă dintre RM şi Alianţă. Subiectul cel mai sensibil pentru Rusia devine parteneriatul RM cu NATO în scopul implementării unei reforme a forţelor armate, al cărei rezultat să fie o armată mai mică, mai modernă, mai aproape de necesităţile pe plan intern şi internaţional - o armată europeană.

Moldova trece de la discuţii tardive despre Concepţia Reformei Militare la o etapă nouă în europenizarea armatei sale, când acceptă, în 2004, ideea unui Plan Individual de Acţiuni a Parteneriatului (PIAP), în vederea reformei sistemului său de securitate. Reforma respectivă vine tot mai mult în vizorul Chişinăului după Memorandumul Kozak, mai cu seamă că prezintă un subiect de interes al UE, care consideră că fără o astfel de reformă schimbările democratice dintr-o ţară aspirantă sunt incomplete. Reformele sectorului de securitate presupun restructurarea forţelor armate, a serviciilor de securitate, a poliţiei, dar şi reforme democratice în asemenea domenii cum sunt respectarea statului de drept, justiţia independentă, respectarea drepturilor omului, libertatea mass-media, conform criteriilor ONU, a Consiliului Europei şi OSCE.

PIAP-ul RM este elaborat şi, în fine, adoptat în perioada 2005-2006. După cum vedem de mai sus, o astfel de decizie şi implementarea ei au o conexiune directă cu integrarea noastră europeană. Chiar Alianţa Nord-Atlantică afirmă că va contacta UE pentru a se asigura ca IPAP să completeze Planul de Acţiuni RM-UE. Deşi o astfel de completare nu este formalizată în cadrul nemijlocit al Planului de Acţiuni, această legătură există, iar experţii UE şi NATO se întâlnesc să discute progresele înregistrate de Moldova în implementarea Planului. Din păcate, ultimele evoluţii în soluţionarea conflictului transnistrean şi în cadrul relaţiilor cu Federaţia Rusă subminează implementarea IPAP. Deşi cooperează strâns cu NATO, inclusiv în cadrul unui consiliu special (Consiliul NATO-Rusia), Kremlinul insistă ca ţara noastră să nu repete performanţa Moscovei în relaţiile cu NATO. Rusia îi sugerează Moldovei să-şi limiteze relaţiile cu Alianţa şi, în particular, să-şi reducă activităţile planificate în cadrul IPAP sau chiar să oprească implementarea acestuia. Tot mai des şi mai insistent este invocată neutralitatea ţării…

Dacă Moldova a inclus neutralitatea în „pachetul” transnistrean cu ideea retragerii trupelor ruse, atunci Rusia cere neutralitatea RM cu un alt scop - de a se asigura că aceasta nu va deveni membră a NATO. Deşi pare că rezultatul final este acelaşi, interesele sunt diferite, ceea ne face să credem că şi procesul de negocieri transnistrene, aşa cum îl vede Rusia, nu are deloc în vizor integrarea noastră europeană prin implementarea IPAP, ci, dimpotrivă, interesele Moscovei atât pe plan regional, cât şi pe plan local. De aici şi iniţiativele de demilitarizare lansate în toamna lui 2007, care au şi un caracter electoral. RM, dacă îşi doreşte un viitor european, egal cu cel al altor state-membre, nu poate fi doar un consumator al securităţii care îi va fi oferită de UE sau chiar de NATO. Or, altminteri, va deveni un „parazit” european. Fiind deja o sursă de insecuritate pentru Europa, RM va trebui să-şi asume un rol mai serios şi să înceapă să devină şi un furnizor de securitate. Aceasta ar fi o abordare europeană a securităţii, confirmată prin cuvintele prim-ministrului belgian di Rupo în 2006, când se discuta necesitatea unei armate belgiene: „Nu putem cere să fim protejaţi împotriva oricărui pericol, nici nu putem cere ca securitatea teritoriului nostru să fie garantată de către partenerii noştri, fără ca, în acelaşi timp, să contribuim la aceasta. Cel puţin, trebuie să demonstrăm puţină solidaritate...” (United Press International, 2006).

Scopul IPAP nu este aderarea RM la NATO, ci asigurarea posibilităţii de a beneficia de ajutorul statelor-membre, de expertiza şi asistenţa lor în transformarea armatei noastre în una conformă standardelor europene. Standardele UE sunt şi standardele NATO şi nu trebuie să ne temem să conlucrăm cu NATO ca să devenim europeni. Vedem - din relaţiile RM cu NATO şi cele ale NATO cu UE - că fără implementarea schimbărilor în sectorul de securitate, stipulate de IPAP, procesul de reforme democratice ale RM, necesare pentru integrarea noastră europeană, nu este complet.

ALEGERILE. Europenizarea RM ar trebui urmărită nu doar din perspectiva transnistreană, ci şi din cea electorală şi a comportamentului partidelor politice. Iniţiativele privind conflictul transnistrean, demilitarizarea, neutralitatea şi implementarea parţială a planurilor ce ţin de integrarea europeană sunt nişte probleme vizibile pentru RM. Cetăţeanul de rând însă nu cunoaşte şi nici nu este foarte interesat în dedesubturile acestor acţiuni şi motivaţiile lor adevărate. Pentru populaţia RM subiectele acestea sunt importante doar dacă promit creşterea stabilităţii şi a bunăstării. Faptul că se negociază cu Rusia este, în linii generale, apreciat pozitiv de cetăţeni, pentru că ei au relaţii economice directe cu Moscova, dar şi pentru că au fost educaţi în spiritul unor relaţii de „prietenie a popoarelor”. Relaţiile bune interumane şi interetnice sunt de lăudat, dar când vorbim de politică, inclusiv internă sau internaţională, lucrurile stau altfel şi ar trebui să prevaleze interesul naţional. Deci, astfel, intervin factori ce motivează ca subiectele „complicate” pentru omul de rând să fie transferate în zona politicului, mai exact - a partidelor politice. Vorbind despre partidele politice, există implicaţii electorale directe care decurg din iniţiativele transnistrene şi care se răsfrâng asupra europenizării Moldovei.

Ştim că preşedintele Voronin îşi declară dorinţa ca alegerile viitoare să fie organizate pe ambele maluri ale Nistrului. O astfel de dorinţă este, în general, salutabilă, dacă nu ar exista o problemă - preşedintele RM mai deţine încă o funcţie, care îi periclitează imparţialitatea, şi anume, cea de lider al partidului de guvernământ. Astfel, când preşedintele face afirmaţii privind alegerile pe ambele maluri ale Nistrului, acestea sunt interpretate ca fiind afirmaţiile mai mult ale liderului Partidului Comuniştilor, nu a şefului statului. Se creează impresia că interesele de partid sunt puse în faţa intereselor naţionale şi, chiar dacă o astfel de înţelegere nu va avea loc şi iniţiativele transnistrene sunt utilizate doar pentru consum politic intern, acestea demonstrează că se doreşte susţinerea partidului de guvernământ de către Moscova. O astfel de atitudine este greu să fie caracterizată drept europeană. Iniţiativele electorale pot avea repercusiuni negative asupra europenizări Moldovei, deşi asemenea evoluţii pot fi evitate.

Observăm pregătirile PCRM pentru alegerile viitoare. La patru zile după congresul comunist, guvernul îşi dă demisia. Alegerea cade pe o femeie - opţiune salutabilă din perspectiva europeană. Dar Zinaida Greceanâi este aleasă şi pentru relaţiile sale bune cu donatorii internaţionali, ea fiind capabilă să gestioneze fluxurile financiare într-o perioadă preelectorală. În acelaşi timp, ea se bucură şi de încrederea europenilor, pentru că a fost un ministru „tehnocrat”. Faptul că această schimbare de guvern survine la un an înaintea alegerilor nu este deloc lamentabil dintr-o perspectivă europeană. Fiecare stat-membru a văzut, la el acasă, evoluţii politice interne care au fost poate şi mai dramatice. Astfel, apariţia unui nou guvern acum nu prezintă o problemă pentru europeni. Însă menţinerea cursului de integrare europeană şi tentaţia de a folosi relaţiile cu UE în calitate de subiect electoral vor fi utilizate fără îndoială de către partidul de guvernământ. Pe de altă parte, intervin iniţiativele transnistrene şi „pachetul”, precum şi insistenţele Rusiei de a bloca IPAP, care este complementar Planului de Acţiuni RM-UE. Aici rolul comunităţi europene este de neînlocuit, şi anume, în a „motiva” guvernul să-şi onoreze promisiunile de menţinere şi promovare a democraţiei în RM. Deşi nu întotdeauna are un „bici”, aceasta trebuie să descurajeze tentaţia de a utiliza resursele guvernamentale pentru a modifica rezultatele electorale. Pe post de „prăjitură” ar putea fi folosită promisiunea că, pentru o purtare electorală exemplară, va fi semnat un nou document-cadru de relaţii cu UE.

Evident, partidele de opoziţie ar putea să-şi exprime indignarea dacă un asemenea document ar fi semnat până la alegeri, motivând că este o mişcare ce asistă guvernul în alegeri, dar aceste partide, la rândul lor, pot să întreprindă paşii necesari pentru a se asigura că semnarea unui astfel de document nu are loc fără implicarea lor. Nu în ultimul rând, comunitatea europeană nu trebuie să încurajeze eforturi de dragul eforturilor în soluţionarea transnistreană şi să creeze deziluzii. Dar să nu uităm şi contactele dintre comunitatea internaţională şi partidele de opoziţie. Acestea din urmă nu trebuie să-şi facă iluzii privind importanţa lor, ci să lucreze serios asupra problemelor de integrare europeană. Spre deosebire de partidul de guvernământ care, evident, utilizează capacităţile statului, celelalte partide nu au fost capabile să promoveze, inclusiv în public, iniţiativele lor europene, prin programe şi proiecte concrete. Impactul declaraţiilor acestora a fost minim. Până acum partidele au criticat acţiunile guvernării fără să demonstreze capacitatea de a veni într-un an electoral cu proiecte europene clare, pe înţelesul publicului, dar şi fezabile. A mai rămas un an în care toţi factorii politici vor avea posibilitatea să demonstreze că sunt partide europene. De aceea ne vom întreba - câte şedinţe ale parlamentului au fost dedicate audierilor privind implementarea Planului de Acţiuni UE-RM?

Din multitudinea şi diversitatea de subiecte tratate în acest articol vedem că tema europenizării RM nu mai este un subiect aparte, tratat separat de planurile şi acţiunile politice din ţară, dar unul strâns legat, conex vieţii noastre politice şi cetăţeanului de rând. Evoluţia europeană a RM este finalmente vizibilă, dar mai rămâne mult de făcut.

 Nota TIMPUL:

Vlad Lupan este absolvent al Facultăţii de Relaţii Internaţionale a Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Din 1996 activează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene. Între 1999-2004 este negociator pentru conflictul transnistrean, inclusiv în formatul pentagonal. A avut în gestiune problema retragerii trupelor ruse şi Tratatul FACE, participând la negocierile privind termenele retragerii trupelor ruse din RM. A fost membru a trei Misiuni internaţionale ale OSCE, unde a deţinut funcţii de la ofiţer politic, purtător de cuvânt, până la ofiţer pentru problemele drepturilor omului sau şef de birou. Ultima funcţie deţinută în cadrul MAEIE este cea de Şef al Direcţiei NATO şi Cooperare Politico-Militară. Din februarie 2008 se lansează în calitate de expert independent în probleme de politică externă şi securitate internaţională.

Sursa: TIMPUL de dimineață  

Email (will not be published)

Name

Title

Comment
 remaining characters

Post