2010-05-11

În ediţia curentă a FP România, un influent expert american propune inimaginabilul: o Alianţă Nord-Atlantică exclusiv europeană. Pacificarea Europei este ireversibilă, iar NATO a devenit mai mult un club onorific decât un vehicul de proiectare a puterii euroatlantice. La ce bun atunci prezenţa SUA în Alianţă? De-a lungul dezastruosului secol XX, locuitorii lumii libere au ajuns în număr tot mai mare la concluzia că războiul nu rentează şi de obicei nu funcţionează. Deja în zorii acestui secol, europenii nu mai aveau chef de luptă. Schimbarea nu a fost doar una politică, ci una profund culturală. Europenii au devenit cu totul zgârciţi când vine vorba să adune şi să echipeze armate pentru luptă.

Ireversibil pacificaţi

Pacificarea Europei este foarte probabil să fie ireversibilă. Washingtonul, însă, acceptă cu greu darul extraordinar al unei Europe care a depus armele. Una după alta, administraţiile americane au făcut presiuni asupra Europei să-şi asume o porţie mai semnificativă din responsabilitatea de a menţine ordinea mondială şi de a implementa normele liberale. Încercarea de a reaprinde spiritul marţial al Europei s-a tradus în intenţia de transformare a NATO dintr-o alianţă defensivă într-un instrument de proiectare a puterii. Dar aliaţii nu s-au arătat prea cooptabili.

Deficitele Alianţei

NATO a devenit mai mare, dar preţul extinderii a fost diminuarea coeziunii. Cândva o organizaţie cu o capacitate considerabilă, astăzi NATO seamănă cu un club la care poate adera aproape oricine, inclusiv „puteri militare" precum Albania sau Croaţia. Un club cu criterii de intrare laxe este puţin probabil să inspire respect, chiar şi din partea propriilor membri. În NATO, ţinta cheltuielilor de apărare este un neînsemnat procent de 2% din PIB. Doar cinci state membre au respectat acest procent anul trecut.

Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Europa (un american) încă mai prezidează peste cartierul general al NATO din Belgia. Şi totuşi, impune cam tot atât cât decanul unei universităţi de mărime medie. Nu este un comandant. Este un suplinitor. Titulatura sa impresionantă, o relicvă a celui de-al doilea război mondial, este mai curând o poziţie onorifică, cam ca Regele Elvis.

Afganistanul oferă cel mai important indicator care arată unde se îndreaptă încercarea de a cultiva un nou NATO; este testul decisiv care poate dovedi dacă alianţa este capabilă să coordoneze misiuni majore în afara teritoriului său. Rezultatele sunt dezamăgitoare.

Există numeroase nemulţumiri legate de numărul limitat al soldaţilor NATO şi echipamentele lor logistice inadecvate. Un factor care complică enorm rămâne tendinţa guvernelor de a impune restricţii unde şi cum să opereze trupele lor. Rezultatul este disfuncţionalitatea.

Un NATO european

Dacă NATO are un viitor, îşi va găsi viitorul înapoi acolo unde a şi început: în Europa. Misiunea fondatoare de a garanta securitatea democraţiilor europene nu şi-a pierdut deloc relevanţa. Deşi ameninţarea sovietică a dispărut, Rusia rămâne. Iar Rusia, deşi nu mai este o superputere militară, nu se califică tocmai ca o ţară cu interese statu quo. Kremlinul dospeşte ranchiună şi nemulţumiri, nu puţine dintre ele pornind din chiar extinderea NATO spre est.

Aşa că să lăsăm NATO să se ocupe de această nouă (sau reziduală) problemă rusă. Europenii sunt întru totul capabili să găsească modalităţile de apărare necesare pentru a contrabalansa o ameninţare estică redusă. Aşa cum Reagan a decis că Gorbaciov era diferit de alţi sovietici, SUA ar trebui să îndrăznească să facă ceva inimaginabil: să permită NATO să se dezvolte într-o organizaţie europeană, condusă de europeni ca să servească nevoilor europene, garantând siguranţa şi bunăstarea unei Europe mai mult decât capabilă să îşi administreze propriile afaceri.

În ediţia următoare a revistei, care apare luni 10, FP publică argumentele contrare acestei teze.

Sursa: Foreign Policy Romania

Email (will not be published)

Name

Title

Comment
 remaining characters

Post